România are, din fericire, multe nume notabile feminine dar, din păcate, ne amintim și vorbim mult prea putin despre ele. Haideți să sărbătorim astăzi ziua noastră națională vorbind despre două femei care au fost primele la nivel mondial în domenii destinate strict bărbaților până atunci. Două românce născute pe data de 25 aprilie, la 53 de ani distanță una de cealaltă.

Sarmiza Bîlcescu – prima femeie doctor în drept din lume (1867 – 1935)

Sarmiza Bîlcescu (ulterior Bilcescu-Alimănișteanu) s-a născut la București la data de 25 aprilie 1867 și a murit pe 26 august 1935. Ea fost prima româncă avocat, prima femeie din Europa care a obținut licența în drept la Universitatea din Paris și prima femeie din lume cu un doctorat în drept.
Tatăl ei, Dumitru Bîlcescu (din Bîlcești-Mușcel), fost șef al Controlului Finanțelor în vremea domnitorului Barbu Știrbey. A fost atrasă de domeniul justiției și cu toate impedimentele vremii, ajutată și de faptul că familia ei a avut resursele financiare necesare studiilor, a plecat sa studieze Dreptul la Sorbona.

În acele vremuri, accesul femeilor în astfel de domenii era aproape de neconceput, însă tânăra româncă a reuşit să spargă barierele prejudecăţilor şi ale sexismului şi să se înscrie la Facultatea de Drept din Paris. Acest fapt s-a datorat în mare parte mamei sale – o feministă autoproclamată – ale cărei vorbe au ajuns până la urechile celor din consiliul facultăţii: “dans un pays où îl est écrit même sur leş portes des prisons: „Liberté, Égalité, Fraternité”, vous empêcheriez une femme de s’instruire, rien que parce qu’elle est femme” (într-o ţară în care chiar şi pe uşile închisorilor stă scris «libertate, egalitate, fraternitate», voi împiedicaţi o femeie să învețe doar pentru că este femeie).

“Fără femei!… Ştiinţa se face între bărbaţi!” a spus Paul Sonday, profesor la Sorbona, la apariţia Sarmizei Bilcescu în amfiteatrul universităţii. A obținut licența în științe juridice în 1887. În 1890, Sarmiza Bilcescu a devenit prima femeie din lume care a obținut un doctorat în drept. Teza sa s-a intitulat “De la condition légale de la mère” (“Condiția juridică a mamei”).

În 1890, o domnişoară pe nume Sarmiza Bilcescu făcea o cerere neobişnuită către Baroul Ilfov, cel care, la vremea respectivă, includea şi Bucureştiul. În cerere, Bîlcescu, în vârstă de doar 23 de ani, solicita să fie înscrisă ca avocat. Ineditul situaţiei provenea de la faptul că, până la acel moment, nu exista în nicio ţară din Europa vreo femeie avocat. În 1891, ca urmare a unei campanii derulate în favoarea sa de renumitul jurist român Constantin Dissescu, Sarmiza Bilcescu a fost admisă în Baroul Ilfov (care, la acea vreme, includea și Bucureștiul și era prezidat de renumitul avocat și om politic Take Ionescu).

Totuși, Sarmiza Bilcescu nu a practicat niciodată avocatura. Ea s-a măritat cu Constantin Alimănișteanu la șase ani după ce a fost admisă în Barou și s-a retras din avocatură, continuând să fie însă activă în cercurile feministe. S-a numărat printre fondatoarele Societății Domnișoarelor Române care își propunea să lupte pentru creșterea gradului de educație în rândul femeilor.

Mihail Fărcășanu i-a publicat biografia în 1947 sub pseudonimul Mihai Villara.

Sarmiza Bîlcescu a reușit să spargă un mit al timpurilor sale: “antinomia dintre termenul student și femeie”, contrazicând dictonul pana atunci celebru: “inteligența unei femei este frumusetea sa”.

Prof. Ion Hiru o descria în revista Agero: “Copilăria şi adolescenţa le petrece mai mult la ţară. De la Sarmizegetusa i se spunea Miza. Învăţa, vizita prieteni, vecini, mai ales familia Brătianu. Era bătăioasă. Îi trântea pe cei trei Brătieni, Ionel, Vintilă şi Dinu, încât bătrâna Pia Brătianu îi spunea Voinica. Ea se va înscrie în pleiada româncelor de seamă, ducând peste hotare veste despre calităţile autentice ale Muscelului. Sarmiza, contrar tatălui, care avea o linie a vieţii ascetică, era înzestrată cu o linie morală mai puţin rigidă, asemănătoare cu a mamei sale. Era generoasă şi poseda o mare simpatie pentru oameni…..

A fost nu numai o victorie a feminismului, dar şi a ţării noastre, o afirmare a posibilităţilor intelectuale ale femeilor ei. Sarmiza Bilcescu Alimăneştianu constituie o reprezentantă tipică a calităţilor femeii române.”

Sofia Ionescu Ogrezeanu – prima femeie neurochirurg din lume (1920 – 2008)

S-a născut la 25 aprilie 1920, în Fălticeni, judeţul Suceava și a încetat din viață pe 21 martie 2008. A fost înmormântată la Cimitirul Bellu din București.

Tatăl ei, Constantin Ogrezeanu, a fost casier la BNR Fălticeni. Mama, Maria Ogrezeanu, a fost casnică. Sofia, căreia i s-a mai zis și Gherghina, a urmat școala primară în orașul natal, la învățătoarea Spiridonescu, după care a făcut primele șase clase la Liceul de Fete Fălticeni și ultimele două la Școala Centrală de Fete „Marica Brâncoveanu” din București, unde a luat bacalaureatul în 1939. În toamna aceluiași an a intrat la Facultatea de Medicină Umană din București, pe care o termină în 1945. În timpul facultății, execută un prim stagiu de practică la oftalmologie. Al doilea stagiu îl face în 1943, în calitate de medic de circă rurală în comuna Baia, o localitate de lângă Fălticeni. De la 15 octombrie 1943 efectuează un stagiu de internat in Serviciul de Neurochirurgie din Spitalul nr. 9 din București, intrând în prima echipǎ neurchirurgicalǎ, consideratǎ echipa de aur, alături de prof. dr. Dimitrie Bagdasar, întemeietorul neurochirurgiei românești și doctorii Constantin Arseni și Ionel Ionescu.

„Ce te-a făcut să alegi neurochirugia?”, a întrebat-o marele profesor Dimitrie Bagdasar, şeful serviciului de neurochirurgie şi întemeietorul acestei specialităţi în România. „Ritmul de lucru în acest sector este de neimaginat. Începem la ora cinci dimineaţa şi nu se isprăveşte niciodată. Avem pavilioane cu răniţi care sunt deja neîncăpătoare. Vin la orice oră din zi şi din noapte…” Aşa i-a descris Sofiei serviciul de neurochirugie de la Spitalul 9. Descrierea nu a înspăimântat-o. A hotărât să rămână aici şi să înveţe. Însă tot aici avea să-şi întemeieze şi familia. În clinica de neurochirurgie a profesorului Bagdasar avea să-l cunoască pe Ionel Ionescu, cel care avea să-i fie soţ. Prima operaţie pe creier avea să o realizeze în 1944. O supuraţie la deget îl împiedică pe doctorul Bagdasar să opereze un băieţel adus în comă la spital. Sofia Ionescu, singura care ar fi putut să opereze în acel moment, a acceptat provocarea de a face prima sa intervenţie chirurgicală pe creier, la vârsta de 24 de ani (sursa: Jurnalul Naţional). A fost medic neurochirurg vreme de 47 de ani la Spitalul nr. 9, formând o extraordinară echipă cu Ionel Ionescu, Constantin Arseni, sub îndrumarea profesorului Dimitrie Bagdasar. Cei patru au format prima echipă de neurochirurgie din România, aşa-numita „echipă de aur”, care a ajutat la dezvoltarea neurochirurgiei în România.

Pentru meritele deosebite dovedite încă din anii studenției, Sofia Ionescu a fost răsplătită cu “Semnul de Distincție al Crucii Roșii” (1943), cu insigna „Evidențiată în Munca Medico-Sanitară” (1957), medalia „A XX-a Aniversare a Eliberării Patriei” (1964), medalia „25 de ani de la Proclamarea Republicii” (1972).

În 1996 primește Diploma de Onoare A.N.F.D.U.R. pentru merite de excepție, Premiul „Inginer Elisa Leonida Zamfirescu” și Diploma de Onoare a Confederației Naționale a Femeilor din România. Tot în acel an, 1996, devine membru al Societății Române de Istoria Medicinii, iar în 29 martie 1997, Membru Emerit al Academiei de Științe Medicale, Diploma de Onoare pentru merite deosebite în promovarea științei și tehnicii în România, Diploma de Onoare a Societății de Istoria Medicinei, Diploma de Cetățean de Onoare al Municipilui Fălticeni și Medalia de Onoare a aceluiași municipiu, culminând cu acordarea celei mai înalte distincții din România, Steaua Republicii, în grad de cavaler, pe care a primit-o la începutul lunii martie 2008.